Iata ca a venit momentul adevarului.

Adevarul doare, doare tare si evitam de multe ori sa-l infruntam.

De ce oamenii care sunt autentici si sunt sinceri cu noi ajung sa fie respinsi de noi si urati?

Pentru ca ne spun ceea ce ne place de multe ori sa negam – realitatea. Da. Evitam cat se poate de des sa infruntam realitatea, incercam sa ne distragem atentia de la real si ne indreptam de multe ori spre imaginar, visam … visam la cai verzi pe pereti.

Oare e o solutie a trece prin viata ca printr-un vis?

Nu.

A uita mereu ce ne-a suparat, a uita mereu lucrurile la care nu suntem buni, a uita des lucrurile care ne dor, a uita des situatii nerezolvate si a le procrastina la nesfarsit inseamna neadaptare la realitate.

Neadaptarea doare, doare mai tare decat uitarea.

Am omis de multe ori sa ma confrunt cu ceea ce se afla in interiorul meu, treceam cu vederea, sperand ca va trece de la sine. Dar oare a trecut? Nicidecum.

A trecut pentru o zi, doua, o luna, doua, dar la un moment dat a venit momentul adevarului si a trebuit sa dau socoteala pentru durerea nemarginita ce se afla in sufletul meu, care crestea zilnic, pana intr-o buna zi cand a iesit la suprafata si a durut TARE. A durut mai tare decat ar fi durut daca as fi fost cinstit fata de mine insumi din start.

Dau citire unui fragment dintr-o carte clasica a unui psihanalist interesant, care va spune in mod direct si stiintific de ce e bine sa fii cinstit fata de tine insuti.

„Nu se poate spune ca secretul fericirii este memoria proasta.

Suferintele si traumele nu pot fi uitate, caci lasa întotdeauna o cicatrice de nesters în inconstient, asa ca este nevoie sa ne înarmam cu cât mai mult curaj si sa ne
confruntam cu ele în mod direct.

Lasarea unui fapt neplacut în coltul cel mai îndepartat al memoriei nu duce deloc la disparitia lui.

Iluzia uitarii are, de obicei, consecinte mult mai grave decât ceea ce încercam sa uitam. Faptul respectiv nu va disparea, dimpotriva, va tâsni mai târziu, monstruos transformat
si de nerecunoscut.

În paralel cu o suferinta concreta, alte stari de rau, mai ambigue, mai imprecise, se vor raspândi ca un cancer, având nenumarate ramificatii dezvoltate în inconstient.

E cazul sa consultam un psihanalist si sa-i explicam trecutul nostru?

Nu, desigur. E evident ca nu toate nevrozele au nevoie de un tratament medical.

În schimb, trebuie înfruntata realitatea ca atare, dupa cum e nevoie si sa învatam li
sa ne observam din interior. Astfel ne vom îmbunatati atitudinea fata de viata si fata de cei apropiati, ne vom mari potentialul intelectual, care, foarte des, este mai mic decât ar putea fi, pentru ca nu stim sa ne folosim cât mai bine capacitatile intelectuale.

Viata de zi cu zi, care mult prea des este doar o însiruire de momente nefericite – caci, din pur masochism, nevroticul renunta la fericirea pe care si-o doreste cu ardoare -, va parea de acum înainte diferita. Problemele care se manifestau ca o frâna pusa în calea dezvoltarii personale a celui nevrozat îsi vor gasi, încetul cu încetul, rezolvarea, iar acesta îsi va regasi cheful de viata. ”

(Fragment din Andreea Roberti – Cum sa te psihanalizezi de unul singur)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *